A…

Mă îndrept spre neantul
Ce mă va salva de mine,
Paşii mi-s îngreunaţi
De gânduri goale…
Şi te văd pe tine.
Te apropii încet,
Scăldat în aur…
Arunci raze de smarald
Ce mă scot din neant.
Şi-mi las mâinile sclave
În palmele tale…
Mă scald în oceanul
Din privirea ta
Ce mi se prelinge pe obraji,
Şi mă las dusă de val.
Ne amestecăm păcatele,
Muşcând din neputinţă.
Încerc să simt momentul
Dar zbor în întunericul,
Ce anunţă despărţirea…
Nu te pot avea
Pentru că nu pot înota
În oceanul alteia…

Revoluţia revoluţiei

Precis sunt în urmă, dar na…ce să faci? Citeam interviul lui Pavel Stroilov (abia acum????? ştiu…) despre excrementele politicii de la sfârşitul secolului XX. Printre ele, bineînţeles, România noastră cea scumpă (la propriu şi la figurat). Se ştie demult că aşa zisa “revoluţie”, nu a fost nici pe departe răzvrătirea dramatică a românilor sătui de regim. Românii nici nu sunt în stare de aşa ceva. “Comunismul a existat în mai multe roluri: ca regim, ca mişcare politică şi ca mafie. Fără dubii, a căzut ca regim, a primit o lovitură puternică în rolul de mişcare politică; însă mafia politică n-a făcut decât să înflorească“ – Pavel Stroilov. Adevărat, având în vedere comunismul ce încă mişună printre noi. Înainte ne furau “pe faţă”, acum ne fură “pe la spate”. Şi mai are dreptate acest om, care pentru mine este un adevărat erou, şi anume că regimul acesta numit comunism, este cel mai agresiv. Nazismul şi fascismul, par ca nişte furtuni de vară. Agresive, violente la prima vedere, dar comunismul este ca o ploaie măruntă de toamnă. “Pătrunde în ţesătură, te udă pân’ la piele”, vorba lu’ taică-meu. Oamenii trebuia să îşi dea de gol rudele, copiii, părinţii, şi astfel, ei deveneau în mod indirect criminali. B.O.U.L. de Iliescu (epitetul acesta ii aparţinea de când eram de-o şchioapă, şi aşa a rămas Iliescu în mintea mea), mână-n mână cu Gorbaciov, sau mă rog, în calitate de marionetă, specific politicielinor români, a urmat după Ceauşescu, dar despre relaţia strânsă dintre el şi sovietici nu se putea vorbi. Deci România trebuia să fie “salamul” ieftin dintre “feliile” numite Rusia şi Franţa. Europa să aparţină Rusiei. Nu că am fi ajuns mai bine – există astăzi UE. Hehe! Mie chiar îmi mergea super pe atunci, beam lapte de la mama, ce ştiţi voi…

Yuppy!…

Încep celebrele cursuri… Ceea ce mă face fericită într-un fel, dar mă stresează în altul. Voi face o listă cu planurile mele din anul acesta universitar (nu are legătură cu şcoala ).

- Îmi găsesc cazare la cămin de stat (fără şpagă), iar dacă pot, îmi aleg şi colega de cameră (ştiu că cer prea multe).
-Mă angajez urgent part-time (de-un an tot spun asta).
-Mă apuc de dans (le voi cere să dea muzica mai tare ca să nu se audă pocniturile articulaţiilor mele).
-Termin cărţile pe care am început să le citesc.
-Îmi schimb look-ul (pă bune, fatooo!!!!!).
-Îmi îmbunătăţesc alimentaţia.
-Îmi cumpăr bicicletă.
-Mă mai ocup şi de şcoală uneori.

Sincer, multe din planurile mele, nici eu nu le cred.

Toamnă, dulce toamnă

Ce repede trece timpul când nu faci nimic! Uite că a trecut şi vara asta. Aşa e în general, vara trece cel mai repede. Acum nu îmi pare deloc rău. Îmi amintesc de anul trecut, când am ajuns în Timişoara…superbă perioadă. Acum am unele planuri, am parcă o schemă în cap cu ce voi face. Anul trecut nu eram decât o puştoaică rebelă ajunsă în cel mai frumos oraş din lume. Ce frustrant e când, copil fiind, aştepţi cu nerăbdare să creşti mare, să poţi face ce fac cei mari, să fii liber. Când creşti e frumos, dar numai creşterea în sine e frumoasă. Când ajungi la final e şi mai frustrant că vezi copilul îndepărtându-se tot mai mult de ceea ce eşti tu acum. Iar eu vreau să redevin acea fată de 18 ani, care simte noutatea prin toţi porii. Şi mai e doar o lună! Număraţi băncile!:D

Vară, vară, zboară…

Deja inspiraţia mea, şi-a cam luat nasul la purtare. O fi ziua la plajă, noaptea prin cluburi, da’ pe la mine nu mai vine. Deloc. Încerc să îmi găsesc job, dar dau de “tzărani” peste tot, am mers la probe dar nimic. “Nu vrem sezonier”, “nu vrem pe timp de vară”, “nu vrem studenţi”, “nu vrem pe perioadă scurtă”…ok, altceva? Am zis să fiu şi eu vulpiţă, să zic că am “terminat-o demult cu şcoala”, dar nimic. Am dat de ceva ţăran dubios, prin Felix, dar nici dacă mă “angaja” nu cred că mergeam. Şi dacă mergeam nu primeam banii, precis. O avea el oricum “angajată” pe dulceaţa lui, cam la vârsta pubertăţii, cu care se ţinea de mijloc, (el fiind babalâc). Neah…Altceva. Încerc să mă perfecţionez în domeniul meu preferat, fotografia. Şi mi-e dor de Timişoara, tare…

The Mask

Nu, nu este nici aici vorba despre celebrul film, este vorba despre viaţa reală. Indiferent dacă toţi o fac sau nu, dacă doar la un moment dat, sau pe tot parcursul vieţii, oamenii îşi pun o mască. Ceea ce are în comun The Mask-ul meu cu Taking Lives, este ideea principală: cineva fuge de propria persoană. Cineva cu potenţial deosebit, care se avântă în viaţă cu curaj, dar care este fulgerat din toate părţile de privirile/remarcile/gesturile ostile ale celorlalţi, cu nimic mai buni decât acea persoană. Nu ar trebui să devină acest lucru o problemă durabilă, dar sunt cazuri când mai există o altă problemă, hipersensibilitatea. Ea transformă orice cărămidă sau ciment, în nisip. Acel nisip este sclavul vânturilor năprasnice care formează adevărate vârtejuri în mintea aceea doborâtă. Poate în speranţa calmării tornadei din suflet, poate din greşita părere că vina îi aparţine, persoana alege o mască. Şi-o montează şi iese pe stradă. Nu-i deloc greu, se obişnuieşte repede cu ea, nu îl mai deranjează. Timpul trece, şi începe să îşi dea seama acea persoană, că pierde multe lucruri, tocmai pentru că “nu e potrivit”. Adică nu aşa, cu noua lui “identitate”. Ajunge la concluzia că era mai potrivit fără mască, el însuşi. Trebuie că simte o ciudă inimaginabilă. Merge acasă. Încearcă să îşi dea jos masca. Surpriză! Nu poate. I-a intrat în piele. A devenit parte din acea persoană. Trebuie să o dea cu sânge jos. Acum mi-a venit în minte alt titlu de film, The Silence of The Lambs, dar nu are nici o legătură cu ce vreau să spun aici. Be yourself!
P.S. Mersi Void!

Taking Lives

Deşi este un film destul de vechi, mi s-a părut impresionantă povestea personajului principal masculin. Criminal în serie, deosebit de viclean şi greu de prins, are o conştiinţă ce ascunde ceva mult mai complicat. Ceva ce se instalează la cea mai fragedă vârstă, şi nu mai pleacă niciodată, rămânând infipt în existenţa respectivei persoane. Tainele minţii sale, pe măsură ce ne sunt dezvăluite, arată ceva foarte trist. Omul acela fuge de propria persoană, comiţând crime oribile şi ataşându-se de identitatea celor ucişi. Nu vreau să spun că orice complexat, frustrat sau nevrotic se apucă să comită crime pentru a-şi găsi un suport în identitatea altora. Acest lucru este posibil şi dacă celălalt este în viaţă. Doar preiei “modelul”, şi dai “copy/paste”.. Dar stau şi mă gândesc ce rău trebuie să fie să nu te iubeşti pe tine. Să îţi urăşti fiecare celulă, doar pentru că îţi aparţine. Să ţi se pară totul mai urât, doar pentru că este al tău. Şi nici nu trebuie să mă gândesc prea mult…

Practice, Practice, Practice…

Da…m-am apucat de practică săptămâna trecută. Am făcut ceva drumuri prin “marea” Oradea, până m-am rănit binişor la picioare. Am scris câte un articol, iar senzaţia avută când mi-am văzut articolele, sau chiar poze cu mine prin ziare, a fost interesantă. Mai ales un articol, care era cam la fel cum l-am lăsat eu scris când am plecat de la redacţie. A mai fost senzaţia faină, când am făcut poze sâmbătă seara, la Zilele Cetăţii din Oradea, la concert. Mi-ar plăcea să apară măcar o poză de-a mea undeva. Mă refer la cele de la concert, că în rest chiar au apărut şi făcute de mine şi cu mine. E drept că mai mult îmi plac cele făcute de mine, dar nu asta contează acum. Chiar ieri, m-a lăudat ziaristul care s-a ocupat de mine cât am făcut practică. Deci am mai evoluat cât de cât. Acum aştept cu nerăbdare să mă ocup de adevărta mea pasiune, şi anume fotografia. Dacă mai ies şi ceva bănuţi, cu atât mai bine. Pe curând!

Nervi!

Tocmai în seara asta m-a întrebat Golby dacă nu mai scriu în blog, iar eu i-am zis că nu am inspiraţie. Apoi m-am pus să mă uit la ceva documentar – “The Illuminati”. Puteam să bag mâna-n foc că blamau “noua ordine mondială”, dar lucrurile m-au cam înfuriat. Nu e prima dată când se spune despre masoni că sunt satanişti şi că vor duce lumea pe râpă. Incultură totală, nimic nou deci. Că americanii, şi nu numai, fac tot felul de porcării şi produc moarte numai ca să îşi bage dolari în buzunar, (cu simboluri masonice, desigur), e altceva. Că nu ştiu care om politic sau bancher a fost mason, treaba lui. Să ne amintim de oamenii cu adevărat mari care au fost masoni, şi unii dintre ei încă mai sunt, cum ar fi Marcel Tolcea, care mi-e profesor şi e un om mare, (satanist şi el, nu)? Ha! Mozart, poate şi prietenul său bun, Beethoven, Voltaire, Sadoveanu, Vasile Alecsandri, I. C. Brătianu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Titulescu, Titu Maiorescu, Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, regretatul Pittiş, care a ajuns purtător de cuvânt al Marii Loje Naţionale, Winston Churchill, Diderot, Mark Twain, Johann Wolfgang Goethe, toţi au fost satanişti, nu? Ruşine!

Bobocel

Nu mai sunt boboc!
Nici nu îmi vine să cred că a trecut deja un an. Adică un an da, dar nu primul an de facultate.
Nu voi uita senzaţia care m-a inundat când am aflat că am fost admisă la facultate, eu ştiind că nu intrasem (confuzii de familie).
Nu voi uita de tensionată eram când mai aveam vreo săptămână până la începerea anului universitar şi eu încă nu aveam unde să locuiesc în Timişoara.
Nu voi uita drumul spre cel mai frumos oraş al ţării.
Nu voi uita prima mea zi la “Fabrica de penicilină”–> Căminul privat din spate de la Euro Hotel.
Nu voi uita cum striga portarul să nu mai facem gălăgie noaptea şi să închidem uşa după noi.
Nu voi uita sunetul ciorilor ce se auzea lângă catedrală, dar şi din camera de “cămin”.
Nu voi uita cât de speriată de bombe eram.
Nu voi uita cât de dezorientată eram prin UVT, cu un carneţel după mine, notându-mi cine ştie ce detalii, pentru a repera sălile şi amfiteatrele.
Nu voi uita nopţile când ieşeam prin Taine cu nebuna de Maria şi ne întorceam la cămin ca două miserupiste ce eram, (mai mult ea, că eu încă eram speriată de bombe).
Nu voi uita serile când visam şi îmi făceam speranţe deşarte.
Nu voi uita şocul amestecat cu dezamăgire pe care l-am avut când am aflat că am o restanţă.
Nu voi uita cum mă certa Maria că nu o trezeam să meargă la cursuri (nici dacă o trezeam nu mergea).
Nu voi uita plimbările cu Cipri şi “şuting-urile” la care mergeam pe la Hidrocentrală, prin Parcul Botanic.
Nu voi uita cum ne-au reziliat contractele de la cămin pentru că ne lăfăiam de nu ştiu câtă vreme prin “cămin” şi nu plătisem.
Nu voi uita nimic.